Damir Karakaš: Amintirea pădurii

Damir Karakaš / Foto @Robert Gojević

Damir Karakaš s-a născut la data de 21 noiembrie 1967 în Lika, o regiune muntoasă din Croația cunoscută pentru iernile ei aspre și ca loc de baștină al faimosului inventator Nikola Tesla. Damir a scris până acum șase romane, trei colecții de proză scurtă, un jurnal de călătorie și două piese de teatru. Cărțile i-au fost traduse în germană, cehă, macedoneană, slovenă, arabă, italiană, franceză, iar fragmente din opera sa au apărut în reviste literare remarcabile (McSweeney’s Quarterly în SUA și Neue Rundschau, în Germania). A studiat agronomia și dreptul în Zagreb, iar apoi a trăit cinci ani în Paris unde a studiat limba franceză la Universitatea Sorbonne Nouvelle, timp în care activează și ca muzician de stradă, cântând la acordeon. Anii petrecuți la Paris i-au inspirat romanul Sjajno mjesto za nesreću (Un loc minunat pentru nefericire), carte care subminează imaginea idilică a „Orașului” prin perspectiva vieții de imigrant. Unele dintre cărțile lui au făcut și fac subiectul unor adaptări de teatru sau film, de altfel autorul câștigându-și popularitatea odată cu colecția de proză scurtă din anul 2007 intitulată Kino Lika (Cinematograful Lika) care a constituit baza pentru scenariul cu același nume. Sjećanje šume (Amintirea pădurii, 2016), pe care criticii au plasat-o alături de textele unora dintre cei mai apreciați scriitori din fosta Iugoslavie (Ivo Andrić, Danilo Kiš etc.), este un roman alcătuit dintr-un șir de 33 de episoade, proze scurte, condensate și lirice, în care Karakaš reia multe dintre temele sale favorite – unele personaje chiar perindându-se dintr-o carte în alta – totul fiind învăluit însă, ca să spunem așa, de atmosfera plaiurilor natale.
Se poate susține până la un punct că regiunea Lika este chiar personajul principal sau teritoriul literar pe care autorul și l-a adjudecat aproape exclusiv în ultima vreme pe scena literaturii croate contemporane și la care revine încercând să-l privească mereu dintr-un alt unghi, până în măsura în care vocile unor critici vor afirma, cu o oarecare emfază, că Lika există doar în măsura în care și atâta timp cât Karakaš va scrie despre ea. Dar dincolo de particularitatea ei geografică și culturală regiunea reprezintă totuși o lume mai vastă, ea poate fi percepută ca un microcosmos al lumii balcanice, cu sau fără ghilimele, sau unul chiar mai larg, al unei lumi tradițional-patriarhale, cu toate tarele, necazurile și bucuriile ei, o lume dominată de figura – cel mai adesea amenințătoare – tatălui (dublată de umbra ursului ucigaș care bântuie prin pădurile de la marginea satului). La acest peisaj autorul adaugă cu multă abilitate perspectiva copilului, Amintirea pădurii fiind așadar un roman al copilăriei, mai precis un roman construit pe opoziția dintre fragilitatea copilului (el suferă de o boală de inimă nenumită, subiect tabu în familie, deoarece este „scofâlcit“, inapt pentru muncă) și lumea înconjurătoare. Nu întâmplător cartea se va încheia cu un episod simbolic al luării în stăpânire a opusului – semn de maturizare: copilul fură pușca tatălui și merge în pădure să vâneze ursul ucigaș.
Pădurea este așadar nu numai locul idilic de joacă al copiilor din sat, așa cum răzbate încă de la începutul povestirii, ea este și alteritate, necunoscut, ci chiar mai mult, uneori capătă suflul unui decor macabru. Loc de refugiu al prigoniților politici – fie ei la rândul lor vinovați de cruzime sau nu, despre a căror existență aflăm tangențial, copilul având acces limitat la această cunoaștere – dar și posibil adăpost al unor gropi comune, pădurea scoate la suprafață obiecte-semne ale unor istorii și ale unor ideologii sângeroase: cele care au alimentat și au susținut cel de-al Doilea Război Mondial. Ne aflăm așadar într-o epocă ulterioară marelui război, dar care nu a fost complet uitată.
Deși autorul nu ne informează foarte clar asupra coordonatelor temporale, în text sunt strecurate destul de multe indicii că ne-am afla într-un sat din Iugoslavia socialistă a anilor 1960-1970: mașina emblemă a Iugoslaviei, celebrul Fićo folosit chiar și de miliție, anumite hituri muzicale ale vremii, excursia școlară la un fost lagăr pe care autorul nu îl numește dar din descriere este evident că este vorba de lagărul Jasenovac, unul dintre marile centre de exterminare fasciste din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, deschis ca muzeu la 4 iulie 1968.
Dar, în ciuda acestor detalii pe care un cititor din alt spațiu cultural poate nici nu le-ar sesiza cu toată claritatea, Amintirea pădurii nu este o carte de istorie locală și nici una sumbră în esența ei. Sunt puncte negre, umbre din trecut, dar aici ele se află undeva la periferia lumii copilului. Centrul ei, axa dramatică este dată de mediul familial, apoi de cel al comunității din imediata apropiere și de modul cum personajul principal interacționează cu aceasta. De multe ori această interacțiune se soldează cu o neîmplinire, ființa copilului se proiectează în afară sub diverse chipuri a căror realizare se lovește de piedici exterioare dar și intrinseci, romanul constituindu-se astfel și ca o cronică a unor eșecuri (de a deveni fotbalist, baschetbalist, de a face școala militară, de a fi de ajutor tatălui în muncile agricole). Cu toate acestea s-ar putea spune despre Amintirea pădurii că este o carte luminoasă, în care punctele tensionate sunt bine echilibrate cu momente, episoade pline de umor, anecdote care uneori ating aproape limita scornelii, dar care alteori merg spre umorul absurd, cu logica aceea întoarsă a viselor.

La impresia de luminozitate pe care o lasă romanul (cel puțin autorului acestor rânduri) contribuie probabil într-o măsură definitorie modul în care Damir Karakaš șlefuiește textul, energia pe care o depune în înlăturarea materiei lingvistice de prisos – ceea ce conferă propoziției o claritate de cristal atât în descrierea acțiunii cât și în desele ei salturi lirice – dar și faptul că autorul nu pare a falsa deloc atunci când adoptă vocea copilului, pe care o ține destul de bine în frâu. Este probabil și un motiv în plus pentru modul specific în care este folosită aici punctuația, și anume pentru a stăvili orice expansiune necontrolată a materialului lingvistic. Astfel, unul dintre principalele procedee stilistice ale autorului este chiar folosirea atentă și coerentă pe tot parcursul textului a semnului de punct și virgulă, uneori în șiruri consecutive. Cel mai adesea prima propoziție este scurtă, definește clar acțiunea ori ideea; apoi punctul și virgula o deschid spre o descriere, o nuanțare nu arareori de factură poetică, coada, sau mai bine spus coda unui gând. Faptul a fost bine observat și de critici: „Karakaš este asemeni unui muzician, el își scrie textul cu ajutorul unui metronom.” spune, de exemplu, Almin Kaplan într-o recenzie pe portalul Strane din Bosnia și Herțegovina.
Prin Amintirea pădurii ne cufundăm așadar în lumea copilăriei, și regăsim bineînțeles ceva și din propria copilărie, căci dincolo de parfumul și particularitatea locală a satului din munți încojurat de păduri, cu tot fastul și nimicul său, este surprins și acel ceva din universalitatea acestei vârste asupra căreia ne întoarcem mai mereu privirile, nu numai nostalgice, dar și neliniștite, scrutătoare. Autorul se dovedește astfel a fi un iscusit înotător în apele memoriei (care este în același timp și fantezie, reinterpretare), de unde culege și șlefuiește imagini și evenimente pentru noi, cei aflați de cealaltă parte a textului.


Drumul

Stăteam întins în pat și ascultam; casa de lemn era astupată cu ziare vechi, dar vântul găsise în ea noi crăpături: suflă și mișcă umbrele prin cameră. Mai târziu se aude sunetul ascuțit de lanțuri: e tata, dezleagă vitele. Când la repezeală m-am îmbrăcat și am dat buzna afară, vaca Suza deja ieșise din curte: în spatele ei Šarava, Lozonja, Peronja; în același timp cu noi pe dealul abrupt începe să urce pădurea. Vaca Suza știe foarte bine drumul, iar celelalte vite se țin la pas cu ea: peste porțiuni de iarbă verde, înaltă, scundă, cosită; frunzele li se lipesc de copite. Apoi dintr-un smoc de lăstăriș țâșnește Ursu. Îl mângâi între urechi, îl trag de coadă cu drăgălășenie și ofer vitelor pasul meu lung; merg, dar puțin mai târziu, pe o pajiște care taie pădurea, mă întâlnesc cu prietenii: pe unul îl cheamă Pejo, pe celelalt Nenad. În ultimul timp cu noi mai vine și Micuțu; de abia din toamna asta merge la școală, are o singură vacă, și trebuie să avem grijă de el și de vaca lui. Uneori mai vine și Biba cu oile ei: se întinde la umbră, citește „romane ușoare“ și se preface că nu existăm; noi ne prefacem că ea nu există. Ne-am așezat lucrurile sub tufiș, ne-am suflecat mânecile; la fel ca și ieri ne întrecem în aruncarea pietrelor de pe umăr. Pejo și Nenad au aruncat deja, acum e rândul meu. Mă aplec, iau o piatră și mă uit la Milo, bunicul Bibei; stă cu pușca de vânătoare pe umăr și mă urmărește cu o privire împietrită: tăcerea se absoarbe în țevile puștii. Trag aer adânc în piept, îmbin câteva mișcări într-una singură, și din această încordare bruscă a mâinilor nu știu ce furie țâșnește afară; arunc piatra imaginându-mi cum zboară drept spre bunicul Milo: piatră zboară și trage după ea privirile. Nenad aleargă repede până la piatră și strigă: „Eu auru’, Pejo argintu’, și tu bronzu’!“ Nervos, pentru că aveam așteptări mari de la aruncarea asta, m-am gândit, măcar sunt mai bun ca bunicul Milo. Iar el, de parcă mi-ar citi gândurile, rânjește și zice că mai am încă de mâncat multă mămăligă.
Odată, când tocmai începusem să ducem vacile la pădure, ne-a întrebat dacă vrem să mâncăm miere. Am răspuns toți într-un glas că vrem, apoi ne-a dus până la o gaură scobită în pământ; peste ea era trasă o membrană albă, întinsă. A zis: „Uite, luați de aici și clefăiți cât e pofta sufletului.“ S-a dus apoi în păduricea mai apropiată și de acolo ne-a strigat: „Oleacă mai lăsați și pentru mâine!“ Am îngenunchiat imediat nerăbdători lângă gaură, ne-am aplecat capetele și cu ambele mâini am început să înlăturăm membrana. Apoi deodată am sărit în sus; ne-am săltat în picioare precum în dansul acela rusesc. În timp ce fugeam privirile ne-au alunecat spre marginea pădurii. Alergam în zigzag. Cădeam, ne ridicam; viespile bâzâiau persistent în urma noastră. Într-un final am năvălit în desișul pădurii, salvându-ne, în timp ce bunicul Milo se ținea de burtă râzând întruna. Pe mine m-au înțepat două viespi: pe gât și pe față, așa că am luat repede două pietre reci și le-am pus pe umflături; pe Nenad l-a înțepat una, iar pe Pejo niciuna. Când, acasă, i-am povestit bunicii, a dat repede buzna în curte. A strigat: „Ăsta de-ar avea ciumă ar trece de la casă la casă și le-ar scuipa oamenilor pe clanță!“ Mi-a zis să nu mă mai apropii niciodată de cuibul de viespi, că dacă mă mușcă de limbă, o să mi se umfle, și o să mor sufocat.
De atunci de fiecare dată când dăm peste câte o groapă acoperită cu membrană albă adunăm snopuri de iarbă uscată, frunze, fân, le aruncăm înăuntru și punem repede foc. Alergăm apoi spre marginea pădurii. Ne întindem la pământ și ne aplecăm urechile pe linii nevăzute de cale ferată. Sună precum niște camioane grele ce trec adânc pe sub pământ.

A bate mingea

Jucăm fotbal pe stradă; avem grijă să nu fie tata în apropiere: ne-a spart deja cinci mingi de cauciuc. Acum câteva zile s-a năpustit cu furca pe câmp asupra unui dovleac: i s-a părut că e o minge. Nici mamei nu-i place când alerg după minge, dar ea îmi spune cu glas tăcut: „Nu te mai obosi fără folos.“ Tata urăște și transmisiunile meciurilor de fotbal; când e vreun meci important, pun termometrul în spatele plitei încinse, apoi îl bag rapid sub braț, mă întind în pat și mă prefac că am temperatură. Și de îndată ce tata mână nervos vitele în pădure, dau fuga la moș Pavo care trăiește într-o căscioară la capul satului. A fost prieten apropiat cu bunicul meu; jucau amândoi cărți, se plimbau împreună, se întreceau adesea în discuții. Bunicul a muncit toată viața lui ca miner în tuneluri, și din cauza acestor mine a surzit pe jumătate; de aceea vorbea cu glas tare crezând că nici pe el nu-l aude nimeni. În ziua aceea când m-am întors din spitalul din Rijeka, pentru că tata nu le-a dat voie doctorilor să mă opereze, bunicul m-a îmbrățișat plângând. Apoi, odată când era singur în cameră cu bunica, a spus: „Ce s-o alege de el, sărmanu’, când e așa de scofâlcit.“ Din cauza acestui cuvânt, scofâlcit, n-am mai vorbit trei zile cu el, el a crezut că nu sunt într-o stare bună pentru că am primit o notă proastă la școală; bunicul mă privea mereu cu coada ochiului. Cu o anumită expresie a feței, plină de durere. Avea ochi mari albaștri, gura presată într-o linie subțire, de parcă ar suporta dureri pentru mine și pentru sine; i-am spus odată că pe mine nu mă doare nimic; el n-a scos o vorbă dar a vorbit bunica în locul lui: „Păi ce-are mă copile a te durea?“ Dar pe bunicul îl durea tare. Moș Pavo zice că nimeni n-a suportat așa dureri cum a suportat bunicul. Că el, când a văzut cum se chinuie bunicul, iar moartea tot nu vrea să-l ia, ar da orice ca într-o zi să se prăbușească pur și simplu în iarbă. De la el am și aflat cum bunicul ani de zile a purtat în jurul brâului o sârmă de care era legată o găletușă goală de gulaș; ca să nu se scape în chiloți făcea pipi în găletușă. El și cu bunica s-au căsătorit când ea era la cincisprezece iar el la șaptispreceze ani, au avut trei copii: tata și două mătuși care trăiesc deja de mult în Slavonia, dar care, din cauza lui tata, nu vin aproape deloc pe la noi. Moș Pavo n-a fost niciodată căsătorit: nu are copii, nu are rude, nu are pe nimeni, are doar câteva găini și un tranzistor; când începe meciul, pornește tranzistorul, apoi scoate încet antena lungă; după meci îmi povestește despre jucătorii celebri de la Dinamo: cel mai mult îi place de Dražan Jerković. Îi place de el, zice, că a fost mașină de marcat goluri și pentru că nu s-a căsătorit niciodată.
O vreme am vrut și eu să devin fotbalist. Jucam bine la școală, dar am renunțat când am realizat că Țestoasa, cel mai bun fotbalist din satul nostru, e doar rezervă la clubul de la noi, din orășel. E liga cea mai de jos, unde cel mai bun nu poate merge mai departe pentru că nu are bani, iar cel mai slab nu retrogradează, pentru că nu are unde. Nici nu știu dacă aș putea primi adeverință medicală: este obligatorie pentru toți, pionieri, juniori, seniori: fără această adeverință nu mă pot înscrie la niciun club. Țestoasa are deja de mult această adeverință, vărul meu din Senj care joacă la Nehaja-juniori are și el adeverință. Pe ea scrie: Apt. Aș vrea să am și eu adeverință, să fiu sănătos precum Țestoasa, să joc și eu ca el la clubul din orășel; acolo l-au și poreclit Țestoasa: toți îi spun Țestoasa, așa că și noi îi spunem la fel. Când joacă, aleargă după minge de-a lungul liniei de aut și ține întotdeauna mâna ușor ridicată; cei de pe marginea terenului îi strigă atunci: „Țestoaso, lasă jos frâna de mână!“ Dar Țestoasa are șut puternic. Circulă povestea că la o partidă de fotbal a lovit mingea atât de tare încât a ricoșat de cinci ori de la bară la bară și de abia apoi a intrat în gol; când după meci sau după antrenament gonește prin satul nostru cu motorul lui emze noi ne grăbim să-i ștergem ghetele; el mănâncă cu furculița varză și carne din oală, citește un roman despre Marele Blek și râde copios, noi ne batem care să-i ștergem ghetele noroioase. Duminică ne-a dus cu motorul pe mine, Pejo și Nenad la meci pe terenul echipei gazdă: mergem, ne aplecăm în curbă; eu mă țin strâns de Nenad, el se ține de Pejo, Pejo de Țestoasă: unii dintre jucătorii noștri nu pot să joace astăzi pentru că s-au îmbătat ieri seară, așa că Țestoasa e sigură că o să intre pe teren din primul minut. Terenul de joc e mic, împresurat de o pădure deasă; suporterii echipei locale au venit de pe câmp, în mâini țin săpăligi și cântă unanim: Pe lume nu mă tem de nimic, cuțitu’ și pistolu’ le țin la chipic. Pe noi, pentru orice eventualitate, Țestoasa ne-a vârât în ghereta aceea de tablă pentru jucătorii de rezervă, el și-a potrivit bine genunchiera sub ciorapi, și-a strâns mai tare șireturile la ghete: apoi a început meciul. Antrenorul echipei noastre a fumat deja o jumătate de cutie de țigări; lângă el ne roadem și noi unghiile de stres. Când jucătorii noștri gem și se rostogolesc pe iarbă de durere, antrenorul scoate repede un spray de păr, aleargă până la jucătorul faultat și îi șpreiază piciorul la care acesta acuză dureri: jucătorul sare-n sus și continuă imediat jocul; cum partida se apropie de final, jucătorii de la echipa adversă atacă tot mai puternic iar ai noștri șutează tactic mingea în pădure să se odihnească puțin; apoi arbitrii caută mingea îndelung, îi auzim din tufișuri cum strigă: „Nu e aici!“
Acum Țestoasa undeva de la jumătatea terenului trimite tactic mingea spre pădure, se întoarce ușor și începe să meargă spre golul său, vârfurile ghetelor se târăsc obosit prin iarbă; apoi pe el sar coechipierii înveseliți; Țestoasa din satul nostru a marcat gol.

Prânz

De când a murit bunicul eu i-am luat locul la masă, așa că stau față în față cu tata; la prânz mâncăm carne de porc, cartofi și salată verde. Tata mestecă și cu un ochi păzește nu cumva să îmi cadă furculița; de obicei pentru asta îmi arde una cu furculița lui peste degete; în timp ce mănâncă, ochiul lui îmi spune necontenit: „Ai grijă!“ Deunăzi surorii mele i-a căzut furculița pe podea, dar ei i-a spus numai să mănânce mai încet. Mănânc încet, mestec și mă uit în farfurie; sora mea nu poate nicicum să prindă în furculiță o bucată de cartof; dinții ei au numai carii; sunt și mai negri când lângă ei se află o furculiță strălucitoare. Tata încă nu a înghițit bucata de carne, și deja bea apă zgomotos; pe marginea paharului a rămas o urmă de unsoare; bunica molfăie din buze și privește adânc în farfurie; când suntem toți împreună la masă arar vorbește. Cum deschide gura, mama spune: „Hai, măcar în timpul mesei mai tăceți și voi.“ Se răzbună pe ea pentru că bunica îi făcea asta mamei la început, pe când ea tocmai se căsătorise cu tata. Tata în general se preface că nu vede și nu aude, dar uneori spune: „Gata!“ Ieri am stat și eu de partea buncii, am întrerupt-o pe mama, i-am spus că trebuie să-mi spele pantalonii de velură. Mama s-a oprit din mestecat, s-a uitat la bunica și a spus: „N-am eu zece mâini.“ Tata nu a spus nimic, contempla doar deasupra capului bârnele putrede din tavan. Iar apoi, între două îmbucături, a spus: „În casă nouă n-o să ne mai cadă praful în gură.“ Surorii mele i-a căzut din nou furculița din mână, de data asta pe masă; mâncăm și tăcem; afară latră Ursu. Știe că după prânz o să-și primească porția. Tata se ridică brusc și strigă prin geamul închis: „Vrei să vin la tine?“ Lătratul încetează, iar tata se așează și își spune sieși în barba unsuroasă: „Te-nvăț io minte!“ Tresar pentru că am impresia că mi-a adresat mie cuvintele; iau o bucată nouă de carne din oală, încerc să mănânc cât pot de mult ca să mai iau ceva în greutate; sunt slab, cresc, și în fiecare zi sunt și mai slab. Tata zice: „D-ai arunca pe spate, și tot ai fi mai dolofan.“ Bunica zice: „Las’ că să-ngrașă el când s-o duce-n cătănie, atuncea prinde toți tărie și să-ngrașă.“ Mama vrea să spună ceva, dar înghite vorba, ia o cârpă de bucătărie și șterge gura surorii. Ea se împotrivește și spune: „Lasă-mă, nu mai sunt bebelușă.“ La finalul prânzului toată carnea din oală a fost mâncată: înăuntru a mai rămas doar untura cleioasă de porc. Tata, ca întotdeauna, prinde oala cu ambele mâini, se ridică, o apropie încet de gură: soarbe în două rânduri toată această untură; își șterge gura cu latul palmei și îmi spune să duc oasele la câine, că iar a început să latre. Am adunat oasele de pe masă, i le-am aruncat lui Ursu care le frământă cu dinții lui puternici, am continuat până în camera cea mică: mai aveam suficient timp la dispoziție, așa că m-am întins și am adormit. Nu am visat nimic, mai bine că n-am visat; azi-noapte am avut unul dintre cele mai urâte vise: că am pierdut vaca. Mi-e frică numai și la gândul ce o să-mi facă tata dacă mă întorc acasă fără vacă: nici nu m-aș întoarce. Mama intră în cameră, se uită la mine cum stau întins cu mâinile pe față, pentru că îmi bate soarele în ochi, și mă întreabă: „Te doare ceva?“ Dau scurt din cap că nu, mă ridic, intru în bucătărie și îndes în gentuță o bucată de slănină, cinci, șase cartofi și un briceag. În câteva minute m-am strecurat printre trupurile calde ale vitelor; le scot din lanțuri, atent să nu mă strivească. Apoi alerg la Ursu care de bucurie sare și întinde lanțul; de abia l-am eliberat din strânsoare. Îndrept pe umăr gentuța, iau nuiaua dindărătul ușii de la grajd și mân vitele la deal. Pe drum culeg fragi roșii suculenți; mă întorc după fiecare fragă culeasă: mă uit să văd dacă Pejo și Nenad au plecat și ei. Cu mâna la frunte mai lărgesc puțin câmpul vederii: prin perdeaua blănoasă de frunze mărunte îl văd doar pe Micuțu cu vaca lui, așa că îl lovesc și mai tare cu nuiaua pe Peronja; la început trecem prin zone cu pământ desțelenit, apoi prin câmpuri cu flori galbene; când suntem cu toții sus pe pajiște, aprindem focul, gândim cu voce tare ce să jucăm astăzi. Micuțu spune: „De-a cowboy-ii și indienii.“ Pejo spune: „Ești încă prea mic s-o faci pe deșteptu’.“ Nenad își suflecă deja mânecile, la fel ca și ieri el vrea să aruncăm cu piatra de pe umăr, eu vreau să căutăm cuiburi de viespi, și să le stârpim cu foc. „Hai mai degrabă să aprindem una“, spune Pejo, după care se apleacă și scoate de la ciorap o cutie de Opatija. Apoi, lângă foc, ne împarte cu lentoare câte o țigară, singur Micuțu refuză; fumăm și încercăm să facem rotocoale de fum; Pejo suflă fumul drept în foc și îi întinde lui Micuțu țigara. El mai întâi șovăie, apoi ia țigara, trage adânc în piept și îl bufnește tusea, așa de tare încât ai impresia că se va sufoca, iar noi în jurul focului râdem cu glas tare de el.

Ceva pe roți

Tata stă pe un butuc; în mână ține un metru pliabil din lemn de culoare galbenă, după ureche un creion chimic. Se ridică și se plimbă în jurul casei ca un lunatec; după cum am prins de veste, planul lui e să facă grajdul lângă casă, astfel încât vitele să nu mai doarmă și să-și facă nevoile sub noi. Bunicii chestia asta nu-i vine pe plac, ea spune: „Din moși-strămoși vitele sub oameni au ținut la neamu’ ăsta de cald iarna.“ Mă ridic, fac câțiva pași până la ghiozdanul meu de școală, iau din el un caiet de note și un creion, mă așez din nou pe scaun. Bunica se ridică în vârful degetelor, învârte cu mâna becul și aprinde lumina; tata stă din nou pe butucul acela solitar din fața casei: în mâini îi doarme capul obosit; se ridică brusc și-și scutură unul după altul picioarele amorțite; ochii lui sunt niște becuri tulburi. Eu mă uit în caietul gol, apoi îmi imaginez încă odată casa cea nouă: acoperișul din țigle roșii de ceramică și un cocoș de tablă care se învârte după cum îi dictează vântul; mă bucur de casa cea nouă mai ales la gândul că vor înceta scârțîielile; din cauza lor mereu mă acopăr noptea cu pătura pe cap. Îmi încordez auzul, apoi îmi înfig degetele în urechi: sunetele prin casă se strigă unele pe altele, nici degetele în urechi nu sunt de folos. Se aude și geamătul, răsuflarea grăbită, iar casa se clatină, se scutură din încheieturi, precum un vapor pe roți care gonește la vale pe niște versanți cocoșați. Bunica se ridică atunci furios în picioare, se oprește în mijlocul camerei și strigă la zidurile de lemn: „Ce mai e și asta?“ Eu știu prea bine că ea știe ce e, dar nu are voie s-o spună. După gâlceava ei, lucrurile se mai domolesc, e mai liniște: câteva glasuri șoptite. Apoi se mai aude doar căscatul lui tata, ca atunci când cască Ursu. O tăcere de mormânt răsare în casă, dar sunetele acelea îmi rămân în minte încă mult timp. Dimineața, de parcă sunt prins făcând ceva necurat, cu coada ochiului caut să văd dacă mamei i-a crescut burta. O întreb: „Când începe munca la casa nouă?“ Ea dă din umeri. O întreb din nou, ea răspunde liniștit: „Începe când începe.“
Câteva zile mai târziu tata scoate afară paturile, dulapurile, mesele, scaunele, plita de bucătărie și toate celelalte lucruri din casa veche, le așează organizat pe islazul din apropiere. Scoate vitele, le leagă cu lanțul de pruni. De cinci ori înfășoară casa cu frânghia, de parcă ar vrea să o subjuge pentru totdeauna. Apoi îi înhamă pe Lozonja și Peronja și leagă capul frânghiei de jug. O vreme rămâne îngândurat lângă boi și măsoară cu privirea casa cea veche. Apoi lovește puternic boii cu palmele peste fese și ridică brusc mâinile în aer. De parcă i-ar striga casei: „Predă-te, n-ai nicio șansă!“ Frânghia se întinde, dar boii rămân împlântați în noroiul păstos. Tata îi întoarce furios, ia o lopată și îi scutură puternic cu lopata pe spinare. Acum fiecare mușchi de pe corpul boilor e bine încordat. Îi lovește din nou cu lopata, strigă: „Hai, putorilor!“ De data asta boii au smuls pur și simplu casa din pământ, destrămând-o; pe locul unde era a rămas doar o gaură neagră, urât mirositoare, ca atunci când scoți un dinte stricat. „Habar n-am avut cât a fost de putredă“, zice tata în timp ce-și scutură mâinile de pantaloni.
Până când pe locul casei vechi se va ridica cea nouă, el și cu mama vor dormi sub cerul liber, lângă vite. E vară, se vor acoperi, nu le va fi rece. Bunica și cu mine vom dormi în casa lui moș Joso; pe când era viu ne gonea adesea pe mine, Pejo și Nenad de pe pășunea lui; era bătrân și lent, iar noi nu ne grăbeam cu fuga. Ne luam liniștiți mingea, plecam, strigam: „Dar-ar Domnu’ să crape!“ Când a murit, fata lui care trăiește la noi în orășel i-a dat bunicii o cheie mare, cilindrică, să mai aerisească din când în când casa. Pejo n-ar dormi niciodată în casa asta pentru că bunica lui de câteva ori, seara târziu, a văzut o lumină pe tavan; ea crede că o vizitează sufletul răposatului Joso. Nici eu n-aș dormi vreodată singur în ea, dar cu bunica nu mi-e teamă. În prima noapte ne-am culcat în patul mare de lemn; deasupra capetelor noastre, pe zidul palid stă agățat un Iisus de ipsos, de parcă ar fi crescut împreună cu zidul gălbejit; stau culcat în tăcere lângă bunica, ea începe să murmure Tatăl nostru: în fiecare noapte rostește Tatăl nostru. Duminica merge pe jos la Letinac, satul vecin mai mare unde se află și școala, și acolo se roagă în biserică; mama și tata, precum majoritatea celor din sat, rar merg la biserică. Tata spune: „Merg când or face la noi în sat.“ Bunicul meu nu a fost om dus la biserică. Spunea: „Sunt chel, în biserică e frig, pot să răcesc, și nu șade bine să stau în fața Domnului cu căciula pe cap.“ Nici eu nu merg la biserică, și nici vreunul dintre prietenii mei, dar bunica spune că ar trebui să încep, și să primesc întâia mea cuminecătură. Bunica și-a mai făcut o cruce, m-a acoperit mai bine și a zis: “Hai, acu’ frumușel la culcare.“ Puțin mai târziu, deasupra capetelor noastre, se ivește mai întâi un foșnet gol. Apoi începe să scârțăie. De parcă tata și cu mama s-ar afla sus, în pod, exact deasupra capetelor noastre. Stau și mă uit sus; la un moment dat simt apropierea plafonului, și de teamă mă trag și mai tare sub pătură; nu știu de ce, dar am impresia că voi muri în casa asta, în noaptea asta; odată bunica a ieșit dimineața în pragul casei noastre vechi și a urmărit cu privirea niște păsări negre, croncănitoare: cerul era plin de ele. Apoi s-a întors în casă și i-a șoptit lui bunicu: „Ciorile ăstea, sigur se bucură ele azi din pricina cuiva.“ Era într-a treia zi de când mă eliberaseră din spital și eram convins că ciorile veniseră după mine; acum iarăși am impresia că voi muri, o trezesc cu cotul pe bunica, îi spun: „E ceva pe tavan!“ Ea se ridică imediat în capul oaselor; am crezut că o să strige, dar ea continua să adulmece tăcut în întuneric.

Traducere și prezentare de Adrian Oproiu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.

Înapoi sus