Free cookie consent management tool by TermsFeed

Ce legătură are Google Translate cu o traducere din 1943?

Liviu Rebreanu, Ion, în traducerea lui Ivan Esih

Folosiți Google Translate? Pe măsură ce suntem din ce în ce mai legați de calculatoare și grație smartphone-urilor internetul ca sursă de soluții (de traducere) fiind din ce în ce mai disponibil, a crescut și rolul și importanța serviciului Google Translate, care este tot mai des folosit chiar și de traducătorii (ca mine) care obișnuiau să râdă la această idee, evidențiind defectele și insuficiențele sale și favorizând dicționarele groase tipărite. Când vine vorba de traducerea din română în croată sau invers, principala problemă cu Google Translate este faptul că folosește traducerea indirectă, prin engleză. De aceea, de exemplu, „dumneavoastră” în română devine foarte des un simplu și direct „ti” (’tu’), „spirite” pot deveni cu ușurință „žestoka pića” (’băuturi alcoolice’) și nu sunt surprizătoare nici unele perle ca atunci când aplicația deodată, revenind la rădăcinile sale englezești, traduce cuvântul „holde” prin „drži” (’ține’).

Dar ce legătură are, de fapt, Google Translate cu romanul lui Rebreanu din titlu, care a fost tradus în 1943? Ceea ce au în comun este tocmai această problemă a traducerii indirecte. Diferența este că instrumentul de traducere de la Google folosește engleza ca limbă intermediară, iar Ivan Esih a folosit germana.

Să începem mai bine de la început. În Croația, de foarte puțină vreme a început să se traducă mai mult din literatura română. Datorită eforturilor unui număr restrâns de traducători și interesului editurilor, în ultimii zece-cincisprezece ani au fost publicate aproximativ douăzeci de cărți traduse din limba română. Majoritatea sunt romane, însă pe această listă se află și două cărți de poezii și o antologie de proză scurtă. Majoritatea lucrărilor traduse aparțin unor autori contemporani, precum Mircea Cărtărescu (Nostalgia, Solenoid), Varujan Vosganian (Cartea șoaptelor), Tatiana Țîbuleac (Grădina de sticlă), Dan Lungu (Sînt o babă comunistă!), dar au fost publicate și câteva traduceri ale operelor unor scriitori clasici români, cum ar fi două volume de poezii de Eminescu (Luceafărul și Poezii alese), căruia i se adaugă Liviu Rebreanu (Pădurea spânzuraților), Mircea Eliade (Maitreyi) și Max Blecher (Întâmplări din irealitatea imediată).

Primele traduceri din literatura română care au fost realizate în Croația sunt totuși ceva mai vechi. Legăturile culturale româno-croate din secolele al XIX-lea și al XX-lea nu sunt suficient cercetate, așa că și unele fapte importante sunt puțin cunoscute, de exemplu, că lingvistul român Ilie Bărbulescu, fondatorul studiilor slave de la Iași, și-a făcut doctoratul la Universitatea din Zagreb. Totuși, Karmen Milačić în articolul Despre începuturile relațiilor literare croato-române (Književna smotra, 1976) și Dubravka Luić-Vudrag în lucrarea Relații culturale croat-române pe paginile revistelor literare în timpul NDH 1941-1945 (Romanoslavica, 2016) au făcut mult în această direcție. Informațiile aduse de cele două autoare vor fi rezumate aici, dar parțial și completate.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, ziarele croate înregistrau sporadic în cea mai mare parte știri din cultura română – sunt menționate succesele scriitorilor români sau ocazional vreo carte nouă, iar uneori sunt prezente și contribuții ale autorilor români (de ex. Sextil Pușcariu, la invitația editorilor, a scris în 1906 în Savremenik despre literatura română). În revistele de atunci au fost publicate mai multe poezii ale lui Mihai Eminescu și ale lui Vasile Alecsandri[1]. Traducătorul a fost Vilim Filipašić, semnat adesea sub pseudonimul Milivoj Podravski, iar același autor a scris ocazional și comentarii despre literatura română. Cam în aceeași perioadă, unul dintre cei mai de seamă poeți croați, Silvije Strahimir Kranjčević, a tradus și a publicat în revista Nada o serie de nuvele ale Reginei Elisabeta a României care a publicat poezii și proză scurtă sub pseudonimul Carmen Sylva. Kranjčević a apreciat opera și, deoarece regina a scris în limba sa maternă, în germană, el (și mulți alți cititori croați) le-au putut citi în original. Chiar și legenda Meșterului Manole, care (în proză) apăruse deja în 1888 în revista Dom i sviet, iar ulterior a fost retipărită în alte publicații, este atribuită de redactori reginei române, dar este vorba totuși de o baladă folclorică, repovestită de regină. Karmen Miličić subliniază că regina a vizitat Croația[2] de mai multe ori iar aceasta a contribuit și la popularitatea ei. Tocmai despre una dintre aceste vizite scrie și Olja Savičević Ivančević în romanul său Verile petrecute cu Maria (puteți citi un fragment chiar în acest număr al revistei Verso).

Deși la începutul anilor ’30 ai secolului al XX-lea, Petar Skok preda limba română la Catedra de Limba Franceză din Zagreb, la sfârșitul anilor ’20 și începutul anilor ’30, croații încă cunoșteau scriitorii români în primul rând prin intermediul altor limbi, de exemplu pe Panait Istrati (care scria în franceză și care în acea vreme a câștigat o popularitate considerabilă în Franța) prin originalele franceze sau prin traduceri în germană, tot așa cum, mai întâi, au ajuns la ei povești ale lui Carmen Sylva (și) grație faptului că nu a scris în limba română. Cu toate acestea, în 1930, la editura tipografiei Narodne novine a fost publicată cartea Neranțula. Lucrarea a fost tradusă din franceză de Marko Mirč din Zrenjanin (pe atunci Veliki Bečkerek), așa că poate ar trebui să presupunem că cineva (Bogdan Radica, autorul prefeței ample) a adaptat traducerea la limba croată standard.

Când a avut loc cel de-al XI-lea Congres Internațional PEN la Dubrovnik, în 1933, presa a notat că la acesta au participat scriitorii români Victor Eftimiu, Ion Sân-Giorgiu, Ion Petrovici, Ion Pillat, Mihail Sadoveanu și Liviu Rebreanu. Este vorba de congresul la care PEN-ul a condamnat ascensiunea nazismului în Europa. Despre eveniment a relatat și presa croată, iar unul dintre cei care au scris a fost Ivan Esih care mai scrisese ocazional despre cultura română, printre altele și despre romanul lui Rebreanu, Ion.

În anii ’30, articole despre cultura română apăreau în presă ocazional – de exemplu, Vladimir Babić a publicat în ziarul liceenilor Mladost o traducere a baladei populare Mănăstirea Argeșului, iar Ljubo Wiesner a inclus în ediția Cele mai frumoase 1000 de nuvele și proza scurtă a lui Mihail Sadoveanu, a lui Carmen Sylva și a lui Nicolae Gane. Datorită circumstanțelor istorice lipsite de glorie, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial s-au stabilit legături mai puternice între Croația și România, în primul rând politice[3] și apoi culturale. România devine atunci mai prezentă în mass-media croată (presă, radio), iar vizitele reciproce ale angajaților din domeniul culturii sunt înregistrate. La Universitatea din Zagreb începe să fie predată din nou limba română – este predată de lectorul Valentin Chelaru. În 1942, revista Plava revija a publicat mai multe articole despre România, inclusiv capitolul Noaptea din romanul lui Rebreanu Ion în traducerea lui Ton Smerdel, precum și entuziasmatul jurnal de călătorie al lui Vinko Kos. Ernest Bauer a călătorit și el prin România și în 1942 a publicat o carte despre aceasta, Fața nouă a României, iar în același an, Nicolae Herescu și Liviu Rebreanu au vizitat Zagrebul în două vizite diferite. Jurnalul Sf. Cecilija menționează că membrii Operei Regale române au interpretat pe scena din Zagreb operele Aida a lui Verdi și Carmen a lui Bizet. În ianuarie 1943, în Zagreb a fost pusă în scenă o tragicomedie în trei acte, Patima roșie a lui Mihail Sorbul. Piesa a fost regizată de Viktor Beck care a și jucat în ea. Fotografiile prin care Mladen Grčević a imortalizat piesa sunt păstrate în Arhivele Statului Croat. În 1943, revista română Gândirea a dedicat un întreg număr scriitorilor croați, iar în 1944, Hrvatska revija a rezervat cel de-al 3-lea număr culturii române, prezentând publicului croat lucrările clasicilor literari români, precum și cele ale unor prozatori, poeți, artiști vizuali și muzicieni contemporani. Reciprocitatea indică cu siguranță existența unui acord.

Traducerea romanului Ion scris de Rebreanu, care a fost publicat în Croația în 1943 sub titlul Plodovi zemlje (Fructele pământului), este și – acest lucru este confirmat de informații din presa vremii – rezultatul unui acord de cooperare culturală, încheiat în timpul șederii lui Rebreanu la Zagreb în 1942. După cum relatează presa, s-a convenit asupra traducerii romanului Ion în croată, iar în română a piesei de teatru Pustolov pred vratima a lui Milan Begović, care a fost într-adevăr reprezentată în București în 1942 sub titlul Ultima noapte. La Zagreb, Rebreanu a subliniat că și-ar dori să fie tradusă și comedia Dundo Maroje a celui mai mare comediograf renascentist din Croația, traducere care însă nu a fost realizată. Putem presupune că un obstacol semnificativ în realizarea acestei traduceri l-a reprezentat graiul ragusian din secolul al XVI-lea.

Traducerea romanului Ion este importantă pentru relațiile croato-române, în primul rând pentru că este pentru prima dată când o carte întreagă a unui autor român a fost tradusă în croată, un text mai lung care a fost publicat independent, și nu în periodice sau în antologii. Pentru această primă traducere a fost aleasă o operă cu adevărat importantă din literatura română. Tradiția romanului românesc este ceva mai scurtă decât cea a celui croat. Așa cum le semnalez adesea studenților mei, în Croația, la sfârșitul anilor ’90 ai secolul al XIX-lea activează scriitori fecunzi precum August Šenoa, Josip Eugen Tomić, Ksaver Šandor Gjalski sau Vjenceslav Novak, însă în România anilor ’20 ai secolului al XX-lea este (din nou) actualizată discuția „De ce nu avem un roman?” și tot atunci începe să apară un număr ceva mai mare de romane. Liviu Rebreanu este considerat unul dintre fondatorii acelui gen literar, al cărui început este tocmai Ion. Deci, a fost ales un autor excelent, o lucrare de înaltă calitate estetică și un traducător respectat care încercase deja să aducă cultura română mai aproape de cititorii croați prin articolele sale. Ivan Esih a fost publicist, autor de dicționare, dar și un traducător care a urmărit literatura universală și a făcut cunoscute croaților, de exemplu, operele scriitorului norvegian Gulbranssen (Og bakom synger skogene) și cele ale scriitoarei americane Margaret Mitchell (Pe aripile vântului). Traducerea poveștii pentru copii a scriitorului danez Jens Sigsgaard Pale, singur pe lume realizată de el este folosită și astăzi – ultima ediție a fost publicată în 2021. Printre gama sa largă de interese, începând cu literatura croată veche și până la science fiction, Esih a mai scris despre episcopul Zagrebului și umanistul de origine română Nicolaus Olahus și a prezentat publicului croat cartea despre portul popular românesc a lui G. T. Niculescu-Varone, iar cu câțiva ani înainte de venirea lui Rebreanu a scris și despre romanul Ion. Prin urmare, putem presupune că Esih a acceptat traducerea cu mare entuziasm. Sau poate că a ezitat și s-a temut de o asemenea sarcină solicitantă? Faptul că înțelegem o limbă suficient de bine pentru a o citi nu este deloc suficient pentru a efectua o traducere bună, mai ales când este vorba de un text literar. Lăsându-ne pradă plăcerii sunetului, uneori s-ar putea să nu conștientizăm că sensul propoziției ne-a scăpat până în momentul în care trebuie să o reproducem în croată. Acest lucru, din păcate, iese în prim-plan în traducerea sa, despre care Karmen Milačić spune, pe bună dreptate, că este „mai interesantă ca document literar-istoric decât ca lectură cu interes de durată”, reproșându-i mai ales limbajul, care este „dur și arhaic”, construcția propozițiilor care nu corespunde sintaxei croate, dar într-o oarecare măsură justificând-o cu purismul lingvistic caracteristic Statului Independent Croat din Al Doilea Război Mondial.

Într-adevăr, traducerea suferă de o serie de probleme. Pe cititor îl obosește inconsecvența scrierii numelor proprii și a toponimelor: o dată în original, alteori adaptat, pe alocuri modul în care se citesc este indicat între paranteze, iar în alte locuri, între paranteze, se găsește forma în original. De asemenea, este evident că unele cuvinte și expresii i-au pus probleme traducătorului. De exemplu când vine vorba de „horă”, se pare că nu se poate decide dacă este ’kolo’ sau doar o formă mai specifică a lui ’kolo’. Dar acest lucru nu este chiar atât de neobișnuit, mai ales dacă ne gândim că pe vremea aceea nu avea la dispoziție un dicționar româno-croat (apropo, Ton Smerdel întâlnește aceeași problemă în traducerea menționată mai sus a capitolului Noaptea). Când, însă, „să-i învârtească el capul fetei” în loc de „da djevojci zavrti pameću” devine „să-i sucească gâtul fetei”, cititorul chiar trebuie să râdă. Frazeologismele pot deruta într-adevăr, dar aici reiese destul de clar din context că nu este vorba de o tentativă de omor, ci de seducere. Uneori sensul este surprinzător transformat în opusul său: în loc ca fânul cosit să fie adunat în căpițe, în traducere se spune că „nu a fost adunat”. Deși „učiteljski par” („cuplu”, învățătorul cu soția) în loc de „familia învățătorului” este o abatere aparent minoră de la original, care poate fi justificată prin motive de ritm, cititorului atent îi va atrage totuși atenția asupra traducerii deoarece este precizat anterior că la petrecere au venit soția învățătorului și copiii, deci nu și învățătorul.

Traducătorului literar ar trebui să i se acorde o anumită libertate în interpretarea textului, o libertate mult mai mare decât atunci când este vorba de traduceri tehnice sau juridice. De asemenea, este de înțeles că uneori concentrația scade și din această cauză unele cuvinte sunt omise sau traduse greșit, dar în cazul romanului Ion chiar și cititorul fără cunoștințe de română observă fraze sau propoziții care nu se încadrează în text. Așa, de exemplu „…ce mai stăm aici de pomană?“ este tradus „Što stojite ovdje da gledamo ovu mazgu?“ – „De ce stați aici să ne uităm la acest catâr?“ Într-un alt loc „dulău“ a devenit „pisică“ – și mai mult, cum a accentuat odată colega mea Delia Ćupurdija, o pisică care umblă pe stradă cu limba scoasă! În descrierea satului, pur și simplu, iese în evidentă prea mult „stara gospođa” (’o doamnă în vârstă’) care stă așezată în fața casei – în original, este „babă” și nu există niciun motiv să fie evitat echivalentul croat „baka” sau chiar tot „baba”. Tocmai aceste ultime exemple (catâr, pisică, doamnă în vârstă) indică, în realitate, faptul că traducătorul, deși trebuie să fi consultat cel puțin ocazional originalul, s-a bazat în mare măsură pe traducerea în limba germană a lui Konrad Richter din 1941. Astfel, „halten Maulaffen feil” în limba germană a dus la apariția nejustificată a acelui catâr (deși se spune de fapt „Maultier” sau „Maulesel”), germanul „Kotter” scris în literele gotice,  a fost greșit citit „Kater” („pisică”) și „alte Frau” (’doamnă în vârstă’) a contribuit ca „babă” să devină „bătrână”. Împreună cu sintaxa, care într-adevăr nu este adaptată la limba croată, astfel de greșeli devin un obstacol în calea plăcerii de a citi.

Dar poate cel mai mare prejudiciu este semificația simbolică pierdută. Rebreanu și-a structurat romanele foarte atent. Ion al său este un țăran sărac care tânjește toată viața după pământ și este gata să facă orice și să treacă peste fericirea altora și cea proprie pentru a-l obține. Într-o întorsătură ironică a destinului, când dobândește acel pământ prin manipulare și când își dorește și dragostea unei femei – și nici ea nu este a lui, ci a altcuiva – va fi omorât cu sapa, unealtă folosită pentru cultivarea pământului. În traducere, însă, arma crimei devine destul de banală – un topor. Din păcate, și aici limba germană ca limbă intermediară a jucat un rol asemănător unui Google Translate confuz: „Hacke” în germană este ambiguu, poate fi „sapă”, dar și „topor” (totuși se spune clar în propoziția precedentă că făptașul nu avea toporul la îndemână).

Cu toate acestea, trebuie să ne amintim că în munca sa de traducere, Ivan Esih nu se putea baza pe soluții rapide ca parte a beneficiilor internetului – nici sub forma unei simple căutări, nici sub forma unei comunicări prompte. S-a putut folosi doar de cunoștințele proprii, de dicționare (și nu de un dicționar româno-croat pentru că așa ceva încă nu există!), de traducerile romanului în alte limbi (cehă, italiană, germană), eventual și de ajutorul autorului însuși, pe care aproape sigur l-a întâlnit dat fiind că în postfața traducerii citează părți din prelegerile pe care le-a ținut la Zagreb. Timpul pentru traducere a fost extrem de scurt – romanul amplu a fost tradus și publicat în doar un an, iar în același an i-au fost publicate încă trei traduceri din trei limbi diferite: norvegiană, letonă și bulgară!

Prima traducere a unui roman din română în croată, așadar, deși acest lucru nu este indicat direct în carte, apare ca o traducere indirectă prin germană. Este dezamăgitor? Eu cred că în circumstanțele în care a fost făcută traducerea, Ivan Esih, ca traducător, a făcut tot ceea ce a putut. S-a ghidat, în mare măsură, după textul german care l-a condus uneori la soluții greșite și care a făcut ca sintaxa propoziției să fie nefirească, dar, în ciuda tuturor circumstanțelor neprielnice, le-a oferit un mare roman românesc cititorilor croați. La urma urmei, traducerea indirectă este o practică veche care ne-a permis să descoperim alte lucrări celebre – de la Biblie la Murakami.[4]

Traducere: Goran Čolakhodžić


[1] Apropo, la 4 iunie 1890, cotidianul Narodne novine a a adus vestea despre moartea lui Vasile Alecsandri la Paris, apoi pe 7 iunie 1890, o notă ceva mai lungă despre el, iar apoi pe 6 septembrie 1890 un demant, împreună cu știrea adevărată despre moarte (la moșia Mironești).

[2] Este cunoscută Promenada Carmen Sylva din Opatija a cărei amenajare a fost finanțată de Regele României Carol I și care a fost vizitată din nou în 2018 de membrii familiei regale a României. Vă invităm să faceți o plimbare!

[3] Pe lângă regimurile pro-naziste, cele două țări au avut în comun și opunerea aspirațiilor expansioniste maghiare, așa că la acea vreme a apărut și ideea restabilirii Antantei Mici ca alianță a Slovaciei, României și Croației. Despre această scrie Marin Mihanović în Časopis za suvremenu povijest în 2001.

[4] În contextul româno-croat, trebuie să amintim Breviarul învinșilor al lui Cioran, care cu siguranță nu ar fi existat într-o traducere croată dacă Vanda Mikšić nu l-ar fi tradus din franceză, comparându-l apoi foarte minuțios cu originalul cu ajutorul a unei vorbitoare native de limba română.

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.