Bekim Sejranović: Muștruluiala

Bibliografia

„Ultimul nomad al literaturii sud-slave” – Bekim Sejranović – născut în 1972 în localitatea Brčko din Bosnia și Herțegovina s-a stins în mai 2020 la vârsta de 48 de ani în localitatea Banja Luka. A terminat liceul maritim la Rijeka unde s-a înscris apoi la Facultatea de Filozofie la secția de Limbă și literatură croată – Literatură comparată.

A ajuns la Oslo, în Norvegia în 1993, ca refugiat. În scurt timp devine licențiat în lingvistică și filologie sud-slavă la Facultatea de Istorie și Filozofie de acolo, unde lucrează apoi ca lector timp de câțiva ani predând literatură sud-slavă, limbi străine și ținând cursuri de traducere. A fost implicat activ în traducerea de literatură din limba norvegiană.

A publicat romanele Nigdje, niotkuda (Niciunde, de nicăieri; premiul „Meša Selimović” în 2009), Ljepši kraj (Un sfârșit mai frumos), Sandale (Sandale; creat prin prelucrarea unei colecții de proză scurtă Fasung – Muştruluiala), Tvoj sin, Huckleberry Finn (Al tău fiu, Huckleberry Finn) și Dnevnik jednog nomada (Jurnalul unui nomad). Ultima sa povestire, Miss Misery na otoku Susku (Miss Misery de pe insula Susak), a fost inclusă în Autorske bure (în traducere liberă: Furtunele auctoriale), o colecție de nuvele scrise de șaisprezece scriitori care scriu în așa-numitele limbile ‘bhsc’ (bosniacă, croată, sârbă, muntenegreană) a căror inspirație au fost diverse locații ale golfului Kvarner din Marea Adriatică.

Romanele și povestirile sale au fost prezentate și publicului străin prin traduceri în norvegiană, slovenă, macedoneană, germană, poloneză, italiană, engleză și cehă.

Muștruluiala

S-a întâmplat în vremea aceea când eram mic. De statură. Nu mergeam încă la școală și viața era simplă. Nu știam să citesc, să scriu, uneori mă uitam la imagini, desenam şi visam să văd o femeie goală. În realitate. Granițele lumii erau aproape identice cu gardul ogrăzii noastre. Iar ograda era mare. Avea o parte urbană, cimentată, și, apoi, o parte rurală, cu iarbă, flori și legume, chiar și, pe alocurea, câte un cucuruz, și avea și o junglă sau mai precis pomi fructiferi, cu roade felurite, în care mă cățărăm. Și asta era întreaga lume cu toate variațiile sale geografice și climaterice în funcție de anotimpuri și de dispoziția mea.

Eram regele acelei lumi. Un stăpân puternic al peluzelor și al vârfurilor merilor și caișilor. Pentru un timp, am avut și un motan care era un tovarăș credincios în aventuri. Apoi, într-o zi, l-am lovit cu un cotor de măr verde în burtă, din senin. Așa, pentru că puteam. Pentru ca eram mic de statură. Motanul a plecat și nu s-a mai întors niciodată. Nici eu nu m-aș fi întors în locul lui.

Dintre toate fructele, cel mai mult îmi plăceau caisele verzi. Îmi plăceau și când erau puțin, puțintel coapte. Mă agățam de crengile caișilor noștri și le haleam fructele toată ziulica. Și motanul se cățărase împreună cu mine înainte de a fi concediat.

Odată, m-am urcat în caisul căruia îi ziceam „timpuriu” pentru că fructele lui se coceau cu câteva săptămâni înaintea celorlalte. Halisem deja caisele de pe ramurile de jos, așa că a trebuit să mă urc din ce în ce mai sus, cu picioarele și brațele pătate de vânătăile pe care le dobândisem în aventurile mele. Și tot așa, până în vârful înfurcit unde mi-am putut pune confortabil fundul regal. Aici erau o mulțime de caise mari și zemoase, puțin, puțintel coapte. Cele mai bune.

După ce am înfulecat cât am putut, după ce stomacul meu s-a umflat ca un burduf și a început să producă zgomote ciudate, și zău și vânturi, mi-am dat seama că era mai bine mă dau jos la timp. Abia atunci am realizat că nu știu cum. Era prima dată când mă cățărasem atât de sus. Ramurile de sub mine erau atât de departe, iar picioarele mele scurte și burta grea. Mă simțeam complet neputincios. Iar când regele este neputincios ceea ce îi mai rămâne de făcut este să se adreseze lui Dumnezeu. Decid şi eu să-l chem pe Dumnezeu în ajutor.

— Maică! Maaaică! am început să strig dar nu foarte tare.

— Maică! Maaaaică! de data asta tare și cu nerăbdare.

Pentru ca Dumnezeu să te asculte, evident, trebuia să strigi tare și să fii stăruitor.

— Păi, maică, vii odată! Maaaaaaică! supărat și răsfățat.

Atunci, apăru maica mea în ușa casei noastre. Maica este adevăratul stăpân al casei și al ogrăzii. Când ea, să zicem, avea de gând să măture ograda, nici mie ca rege, nici motanului nu ne îngăduia să pășim în ogradă până când nu curăța fiecare colțișor. Maica, cu mătură ei de paie. Ea era, de fapt, mama mamei mele, dar eu îi ziceam maică. Am ajuns la concluzia că dacă eu sunt regele curții, atunci ea este Dumnezeu.

Mai întâi apărură ochii ei, plini de teamă că mi se întâmplase „Doamne ferește” ceva.

— Ce-i? Ce s-a întâmplat? încă speriată.

— Nu pot să mă dau jos! răspund furios. Ajuta-mă să mă dau jos – tonul meu devenise deja plângător.

Atunci se porni ceva în acea femeie robustă și înaltă. Fulgere îi scăpărau din ochi, ca zeilor adevărați, în timp ce cobora pe scări.

— Ușor, maică… ia, ușor … acuˈ vine maica, zise ea încălțând papucii pe ultima treaptă. Târând vechii papuci pe beton, ajunse în fine sub copac și începu să mă îndrume cu o voce liniștitoare:

— Haidˈ fiule, haidˈ… Uite pune piciorul aici… haidˈ. Acum, aici … Haidˈ… Aşa. Ia, ia, încă puțin, încă puțin… Iaca…

Nu mai era nevoie să mă dirijeze, dar părea un joc nou abia descoperit. Era amuzant să o ascult pe maica și să mă las ghidat de vocea ei și abia așteptam să mă arunc în brațele ei. Dar când eram încă în copac, de îndată ce m-a putut ajunge, maica m-a înșfăcat cu mână ei puternică.

— Futu-ți copiluˈ babei… și acele fulgere îi scăpărară iar din ochi.

— Ai să te mai cațări așa de sus, nerușinatule!? și mi-a lipit una cu palma ei grea peste fundul meu regal. Dar asta n-a fost totul. Zeii din ținuturile noastre sunt nemiloși atunci când se înfurie.

— Ia stai că te muștruluiesc eu cum trebuie! Nu te pot da jos din cais la fiecare juma de oră. N-ai să mă mai sâcâi tu așa pe mine! răsună vocea de soprană răgușită a maicii peste toată ograda.

Și așa, în timp ce urlam din toate puterile și-l chemam pe bunicu în ajutor, maica mă târa spre gutui. Și eu știam ce însemna asta. Maica o să rupă o nuia din „gutăi” și-o să-mi facă câteva vergeturi pe fundul meu regal și o să urlu, o să cer îndurare și o să promit: „Nu mai fac niciodată, nu mai fac niciodată, maică…” În balamucul ăsta, de obicei, apărarea bunicu, bunul meu duh salvator, a cărui putere era cu mult mai mică decât cea a maicii, și uneori chiar și decât a mea. Totuși, rugămintea lui:

— Nu-l bate făi maico… Lasă-l pe copil… Eh, ești culmea și tu… – cel mai adesea dădea roade.

Ea, ca de obicei, cedă bunicului și țipetelor mele exagerate. M-am dus, așa jignit, în dormitor, m-am acoperit cu păturica mea albastră cu cățeluși albi cumpărată în ziua în care m-am născut și am adormit. Este o adevărată minune cum, atunci când sunt muștruluiți și plâng, copiii adorm ușor și repede.

Când m-am trezit, deja se întuneca, iar maica și bunicu, în acel moment, își îndeplineau ritualurile. Al doilea jurnal, cel de la ora 19:30, pentru ca bunicu să se informeze despre evenimentele de la noi și din lume, și atunci se bea obligatoriu cafea turcească și se fumau țigări marca „57” care scoteau un fum ca toate furnalele din lume.

Ieșii din dormitor sfios, încă umflat de plâns și somn. Mă uitai atunci la maica, ea mă privi cumva cu tristețe, ca și cum m-ar fi rugat s-o iert. După acel scurt moment, ea strigă oarecum firesc, poate puțin stângaci:

— Haid’ tu la mamaia ta! Nu-l dă mamaia nici pe miliarde!

Și aproape că am izbucnit în plâns din nou. Plin de emoții, m-am aruncat în poala maicii mele, și bunicu, stângaci, într-un fel numai al lui, mă gâdilă pe burtă. Am sărutat-o ​​apoi pe maica pe obraji, am surâs și am îmbrățișat-o. Și pe bunicu’ l-am sărutat pe chelie, la care el a chicotit, iar maica dând din mâini și râzând zicea: „Aman, aman!”

Traducere și prezentare de Delia Ćupurdija

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.