Prijevod: Ivana Olujić / FOTO @Robert Petreanu
Fragmentar
Vorbesc la telefon cu un bărbat despre bătrînețe. E mai tînăr decît mine și îmi spune că anul ăsta a simțit ce nu credea că o să i se întîmple cu adevărat, că timpul i s-a lăsat în picioare și în suflet. Îl încurajez, dar nu pare că mă aude. Mă întreabă ce am mai făcut. I-aș vorbi despre frică, despre distanțe, dar parcă s-au îndepărtat de mine. Am devenit politicoasă și cu ele. Prefer să-i povestesc despre copiii cu care am lucrat online, despre cum ne-am văzut în niște ferestre ale ecranelor, ne-am apropiat și am devenit familiari fără să ne fi întîlnit în lumea reală. Cînd totul părea inutil, literatura ne-a ținut de urît. Ritmul vieții mele poate că nu s-a schimbat major, un scriitor stă și în vremuri normale mai mult în casă, scrisul e prin excelență o muncă de interior. Dar izolarea e altceva, ca și pierderea liniștii. M-am întrebat în ultimele luni, cît de important și de relevant poate să fie un text în vremuri de criză. Ce salvează și ce lasă, inevitabil, pe dinafară. Dacă ar trebui să-mi amintesc un singur cuvînt acela ar fi „fragmentar”, căci în el, ca într-o ladă de zestre intră tot ce s-a întîmplat: ce am trăit, ce am scris, ce am citit. Și imaginea unui leagăn banal, care se mișcă la infinit și nimeni nu se poate așeza pe el.
Maria, una dintre fetițele de la atelier, care locuia în Italia, lîngă mare, a zis într-o zi însorită: „Nu avem voie să mergem pe plajă”. Și toată frumusețea lumii parcă rămăsese și ea nemișcată, undeva aproape, dar imposibil de atins și de ajuns la ea.
În vară m-am hotărît să-mi inventez o plasă de siguranță, care să-mi țină mintea ocupată. Am început să mă documentez pentru un proiect pe care, altfel, poate l-aș fi tot amînat. O călătorie în viața unui personaj, o scriitoare care a trăit cu un secol în urmă. Am căutat cărți și am încercat să înțeleg, să mă împrietenesc cu o altă viață. Să-mi imaginez o existență, să pun cap la cap informații. Aș zice că m-am jucat de-a detectivul. M-am mutat cu arme și bagaje într-o altă poveste pe care apoi am început s-o scriu, s-o reconstitui. Nici nu mai știu cum au trecut lunile, tot ce-mi doream era ca ce aflam să topesc într-un roman. Deși destinele noastre nu semănau deloc, scriitoarea cu pricina mi-a devenit familiară așa cum se întîmplă cu străinii cu care ajungem să petrecem o bună bucată de timp. Poate că biografia ei romanțată ar avea nevoie și de jurnalul perioadei mele de scris, sînt sigură acum că i-ar fi plăcut ideea. Mă gîndesc din ce în ce mai des ce ar zice dacă ar citi „istoria” vieții ei scrisă de mine. Dacă ar ridica din sprînceană și m-ar certa pentru libertățile pe care mi le-am luat sau, din contră, s-ar amuza. Mi-am dorit să reușesc să o fac un pic mai simpatică și mai sexy decît imaginea cu care au rămas generații de elevi din școală. Să îmblînzesc aura glacială a portretului ei. Acum ea a devenit personajul meu și eu al ei. Sîntem ca două femei în fața unei aceleiași oglinzi.
Cînd ai de-a face cu cineva care a trăit și a scris mult, intervine un fel de responsabilitate a „realității”. Interpretezi faptele și umpli spațiile lăsate albe. Și vrei să-l faci cît mai viu pe omul ăla. Gradul de empatie crește o dată cu paginile. Trăiești cu el în casă și în minte. Mi-aș fi dorit să fi putut vorbi cu editoarea care a publicat șantierul ultimului ei roman, dar din păcate a murit în urmă cu doi ani. Pentru unele lucruri e întotdeauna prea tîrziu.
Teancurile de cărți tot cresc la mine pe masă. Ele te așteaptă și nu se supără pe tine, ca oamenii, dacă ești prins cu altceva. Am apucat doar să le răsfoiesc pe unele dintre ele. Am deschis, însă, Jurnalul din anul Nobelului al lui Jose Saramago (Editura Polirom, traducere de Simina Popa) și am dat peste acest fragment, la care mă gîndesc de cîteva zile. Nu doar pentru că am o slăbiciune pentru autorul portughez, ci pentru că poartă în el întrebările mari și relevante ale oricui se ocupă cu munca asta: „Bărbatul s-a uitat la mine brusc cu atenție și m-a întrebat: Sînteți José Saramago? Da, i-am răspuns. Mi-a întins mîna dreaptă, pe care i-am strîns-o, în timp ce-mi spunea: Mulțumesc, mulțumesc pentru tot. A pornit mașina și a plecat, lăsîndu-mă cu gîndul că atunci cînd îmi va veni ceasul, mă voi putea duce de pe lumea asta cu mica certitudine că nu i-am făcut atît de mult rău. Măcar atît…”
Mă uit la lalele galbene din vas, care s-au scuturat, și tot nu-mi vine să le arunc. Văd șireturile de aceeași culoare ale puștiului care mi le-a dat. Stătea lîngă masa de afară a cafenelei, unde mersesem fiindcă avea lansarea cărții de poezie prietena mea. Eram sigură că erau pentru ea. Cînd am plecat, a alergat după mine. A scos din buzunar cartea mea de debut și m-a rugat să-i dau un autograf. M-am fîstîcit ca o școlăriță. Și am zîmbit apoi toată ziua.
Fragmentarno
U telefonskom razgovoru s jednim muškarcem pričam o starosti. Mlađi je od mene i kaže mi da je ove godine osjetio nešto što nije vjerovao da će mu se zaista dogoditi: da mu vrijeme tišti noge i dušu. Hrabrim ga, ali čini se da me ne čuje. Pita me kako sam u zadnje vrijeme. Htjela bih mu govoriti o strahu, o distanci, ali kao da su se oboje udaljili od mene. Postala sam i s njima ljubazna. Pričam mu radije o djeci s kojom sam radila online, o tome kako smo se gledali u prozorima ekrana, kako smo se zbližili i postali prisni, a da se i nismo susreli u realnome svijetu. Kad se sve činilo beskorisnim, književnost nas je štitila. Ritam moga života možda se nije bitno promijenio, pisci i u normalnim vremenima više borave u kući, pisanje je par excellence posao u interijeru. Ali izolacija je drugo, kao i gubitak mira. Pitala sam se posljednjih mjeseci koliko važan i relevantan u vremenima krize može biti tekst. Što spašava od zaborava, a što, neizbježno, izostavlja. Kad bih se morala sjetiti jedne jedine riječi, ta bi bila „fragmentarno“, jer u nju, kao u škrinju za miraz, ulazi sve što se dogodilo: što smo proživjeli, što smo napisali, što smo pročitali. I slika obične ljuljačke, koja se njiše unedogled i nitko na nju ne može sjesti.
Maria, jedna od djevojčica na radionici, koja živi u Italiji, uz more, rekla je jednoga sunčanog dana: „Ne smijemo ići na plažu.“ I sva ljepota svijeta kao da je također ostala nepomična, negdje blizu, ali nedohvatljiva i nedostižna.
Ljetos sam odlučila izumiti sigurnosnu mrežu koja će mi držati um zaokupljenim. Počela sam prikupljati građu za projekt koji bih inače možda još bila odgađala. Putovanje u život jednoga lika, jedne književnice koja je živjela prije cijeloga stoljeća. Tražila sam knjige i pokušavala je razumjeti, sprijateljiti se s nekim drugim životom. Zamisliti si jednu egzistenciju, spojiti informacije. Rekla bih da sam se igrala detektiva. Pokupila sam krpice i preselila se u neku drugu priču, koju sam zatim počela pisati, rekonstruirati. I ne znam kako su prošli mjeseci, jedina mi je želja bila da ono što sam saznala pretočim u roman. Iako naše sudbine uopće nisu slične, ta mi je književnica postala bliska kako se to dogodi sa strancima s kojima provedemo neko vrijeme. Možda bi uz njenu romansiranu biografiju bio potreban i moj dnevnik pisanja – sigurna sam da bi joj se svidjela ta ideja. Pomišljam sve češće što bi ona rekla kad bi pročitala „povijest“ svojega života kako sam je ja napisala. Bi li podigla obrvu i izgrdila me zbog sloboda koje sam si uzela ili bi joj to, naprotiv, bilo zabavno. Željela sam je napraviti malo simpatičnijom i malo više sexy od one slike koju su o njoj naraštaji učenika stekli u školi. Ublažiti ledenu auru njezina portreta. Sada je ona postala moj lik, a ja njezin. Mi smo kao dvije žene pred jednim te istim ogledalom.
Kad se baviš nekim tko je puno toga proživio i puno toga napisao, pojavi se svojevrsna odgovornost „realnosti“. Interpretiraš činjenice i popunjavaš bjeline. I želiš tu osobu učiniti što življom. Stupanj empatije raste s brojem stranica. Nastani ti se u kući i u umu. Voljela bih da sam mogla porazgovarati s urednicom koja je objavila njezin zadnji roman u nastajanju, u izgradnji, ali nažalost, umrla je prije dvije godine. Za neke je stvari uvijek prekasno.
Hrpe knjiga na mom stolu rastu. One će te čekati i neće se, poput ljudi, naljutiti ako si zauzet nečim drugim. Neke od njih stigla sam samo prelistati. No otvorila sam Saramagoov Dnevnik godine Nobela (Polirom, prevela Simina Popa) i naišla na ovaj fragment, o kojem razmišljam već nekoliko dana. Ne samo zato što sam slaba na Portugalca nego i zato što sadrži velika pitanja, relevantna za svakoga tko se bavi ovim poslom: „Muškarac me je iznenada pažljivo pogledao i upitao: Vi ste José Saramago?. Da, odgovorio sam mu. Pružio mi je desnu ruku, koju sam stisnuo, dok mi je govorio: Hvala, hvala za sve. Krenuo je prema automobilu i otišao, ostavljajući me s mišlju da ću, kad dođe moje vrijeme, moći s ovog svijeta s trunkom sigurnosti da mu nisam nanio tako puno zla. Barem toliko…“
Gledam u vazi žute tulipane kojima otpadaju latice, a ne da mi ih se baciti. Vidim vezice iste te boje na obući dečka koji mi ih je dao. Stajao je kraj stola ispred kafića u koji sam išla na predstavljanje knjige poezije moje prijateljice. Bila sam sigurna da su za nju. Kad sam odlazila, potrčao je za mnom. Izvukao je iz džepa moju prvu knjigu i zamolio me za autogram. Smela sam se kao školarka. I poslije se smješkala čitav dan.
