Adrian Oproiu: Întâlniri / Susreti

Eram probabil la o vârstă destul de fragedă când a avut loc prima mea întâlnire cu Emil Cioran, una indirectă e drept: o carte puțin mototolită pe care tata o lăsa adesea pe noptiera patului, deschisă pe la jumătate, cu un titlu ciudat, mult prea abstract la vremea aceea, și de aceea misterios: Căderea în timp. Mai târziu, student fiind la Facultatea de filosofie din București, aveam să o regăsesc în forma ei fizică, iar titlul să îl percep și ca realitate, să spun așa, psihică. De atunci m-am tot întâlnit cu Emil Cioran. Este poate meritul marilor scriitori să ni se înfățișeze sub diverse chipuri, în etape diferite ale vieții, să ne rezerve surprize; pe de-o parte prin recitire și reinterpretare, pe de alta prin ceea ce ne vor lăsa poate în urma trecerii lor: opere nepublicate, jurnale, scrisori, note de studiu, într-un cuvânt caiete. În anul 1995, după moartea scriitorului, partenera sa de viață Simone Boué va găsi sub patul său un număr de 34 de caiete conținând scrieri nepublicate, însă nu sub forma unor cărți, versiuni sau schițe ale unor volume proiectate, ci altceva. Este dificil de precizat care sunt aceste caiete ce se întind pe o perioadă de cincisprezece ani (1957-1972); în orice caz, fie că sunt exerciții de stil, căutări și aprofundări de teme și motive, literatură sau filosofie, confesiune, terapie prin urlet, zâmbet și sarcasm, ele lăsă impresia de loc al libertății, al unei libertăți mai mari decât cea care respiră de obicei în cărțile „planificate”. Pentru că aici intră orice: de la nimicurile cotidiene la meditațiile ori aforismele pe teme majore, vecinii, mersul la piață, muzee, note de lectură, o vizită la abator (!), telefoanele prietenilor (care adesea îl pun în postura de consilier psihologic), plimbările lungi în zonele rurale ale Franței, relația cu cei rămași dincolo de „cortină”, relația cu trecutul tulbure al anilor 1930-1940, moartea celor apropiați, apoi prietenii (adesea sunt pomeniți Ionescu, Michaux, Beckett) și dușmanii – și am putea continua la nesfârșit: în fața vieții Cioran este precum în fața unei imense biblioteci: totul îi stârnește curiozitatea, totul îl intrigă și totul trebuie răsfoit, prins în formulele fulgerătoare ale limbajului. Caietele lui Cioran însumează în ediția română 952 de pagini care, în ciuda faptului că sunt însemnări intime, nedestinate publicării, pot fi considerate ca făcând parte pe deplin din opera scriitorului; ori cel puțin ca un revers, un dublu al ei. Căci, spre deosebire de cărțile antume, unde vocea lui respiră o anumită presiune și prestație  auctorială, în Caiete Cioran ni se înfățișează – lucru remarcat de mai mulți comentatori – mai degrabă ca prieten.

Dar cele aproape 1000 de pagini de însemnări nu sunt singura moștenire literară lăsată de filosoful de origine română: odată cu moartea Simonei Boué se vor găsi în beciul care aparținea cuplului încă 37 de manuscrise. Printre ele se află de data aceasta versiuni de lucru pentru cărțile deja publicate, dar – încă o surpriză – și alte 18 caiete inedite care acoperă perioada 1972-1980 și a căror publicare este, se pare, destul de incertă.[1]  Este greu de spus dacă însemnările se opresc într-adevăr aici sau au existat ori mai există și altele. Povestea târzie de dragoste dintre scriitorul septuagenar și mult mai tânăra Friedgard Thoma[2] ar fi putut duce la întreruperea ori chiar la distrugerea lor ulterioară.

Astăzi Cioran nu mai este un „scriitor fără biografie“: dincolo de caiete, de corespondență, de articole de presă, de ultima dragoste ieșită și ea la iveală târziu, se mai întrezărește încă un portret al scriitorului alcătuit din notele informative ale diverșilor ofițeri de securitate, agenți de influență, spioni, colaboratori – toți cu anumite sarcini precise de lucru în privința filosofului.[3] Rapoartele lor către superiori au devenit fără voia lor biografie, literatură. Iată-l așadar pe „scepticul de serviciu al unei lumi în declin“, cum se autointitula, devenit un adevărat personaj de carte, oarecum kafkian, zugrăvit de un miriapod cu îndatoriri de scrib, puțin detestat, puțin curtat, în funcție de evoluțiile politice: „Ciobanul“, „Chiru“ sau „Ene“ – acestea sunt numele lui de cod.

Nu este momentul aici să ne aplecăm mai îndeaproape asupra motivelor pentru care Emil Cioran este dat în „urmărire în țară“, apoi în „urmărire individuală“ (urmărire externă)[4], ne oprim doar să subliniem fragilitatea legată de opera sau documentele pe care le lasă un scriitor în urmă printr-un paradox, puțin amar: dacă regimul comunist român, violându-i corespondența, salvează o parte din scrisorile către cei de acasă, iar spionii din anturajul său și al familiei sale ne oferă informații de ajutor pentru plasarea acestuia mai nuanțată în contextul istoric, justiția franceză – corectă și imparțială – dă dreptul primei persoane care găsește documente de o anumită valoare culturală de a „dispune în mod liber de ele“, ceea ce implică, bineînțeles, și dreptul de a le distruge. Ne rămâne totuși să sperăm că cele 18 caiete nepublicate vor ieși la lumină și își vor găsi drumul spre cititorul lor.

Oricum ar fi, îndrăznesc să cred că publicarea caietelor lui Emil Cioran (cele din 1957-1972) ar avea un ecou și în Croația și sper ca acest lucru să se întâmple într-o zi. Pot de asemenea să presupun că publicarea lor l-ar bucura și pe distinsul pictor și scriitor, născut în Muntenegru și stabilit în Croația, Dimitrije Popović, artist ale cărui drumuri s-au intersectat în plan spiritual cu cele ale filosofului român, dar și în realitate, cei doi cunoscându-se în Paris. Despre această dublă întâlnire va scrie însuși Dimitrije Popović într-un text pe care îl traducem și prezentăm și în Verso, prima parte în acest număr, iar a doua în numărul trei al revistei.

Dimitrije Popović s-a născut în anul 1951, în Cetinje, fosta capitală regală a Muntenegrului. După ce a terminat studiile gimnaziale în orașul natal s-a înscris la Academia de arte frumoase din Zagreb pe care a absolvit-o în anul 1976 în clasa profesorului Šime Perić. S-a stabilit în Croația, unde trăiește și lucrează și astăzi. Primele expoziții au loc la Salonul tinerilor din Cetinje, apoi în Italia, la Bari sau la Dubrovnik, în Croația. Afirmat încă de la început prin forța imaginilor care adesea tulbură, combinând elemente thanatice cu cele erotice, ori reprezentări ale sacrului și profanului, Dimitrije Popović este unul dintre acei creatori a cărui viziune își croiește drum prin medii diverse, fie ca artist vizual sau scriitor: de o parte prin pictură, desen, grafică, colaj, obiect, sculptură, instalație, artele spectacolului, de cealaltă prin culegerile de eseuri, romane, povestiri sau volume de proză scurtă. Până în prezent a avut peste șaptezeci de expoziții individuale iar despre opera sa au fost scrise treisprezece monografii și au fost filmate cincisprezece documentare. În 1974 la Galeria Alexander Braumüller din Paris lucrările sale au fost expuse alături de picturi semnate de Salvador Dali,  Ernst FuchsLeonor FiniMati Klarwein și Victor Brauner (și el născut în România și stabilit în Franța). Lucrările lui Dimitrije Popović se vor mai afla alături de cele ale lui Salvador Dali și în anul 1982 când Liberty Gallery și Universal Fine Arts of Washington pregătesc o expoziție comună de desene și lucrări de grafică semnate de cei doi artiști în orașul Pforzheim din Germania. În Italia expune în mai multe rânduri, în 1982 la Palatul Sormani din Milano, cu ciclul de desene „Omagiu lui Leonardo“, dar și la Roma cu seria de lucrări intitulată „Corpus mysticum” (reprezentări ale crucificării lui Iisus Hristos). Indiferent însă de mediul în care se exprimă, abordarea lui Dimitrije Popović este una strâns legată de curentul suprearealist. Acest cuvânt însă poate deruta, și Popović însuși ține să precizeze: „Când vorbesc despre suprarealism ca trăsătură esențială a expresiei mele artistice nu mă gândesc la acel, ca să-i spun așa, «suprarealism bretonian», așadar ca »pur automatism, lipsit de orice fel de preocupare estetică sau morală«. Nu mă gândesc nici la pictură ca ilustrare a viselor. Mă gândesc la suprarealism într-un sens mai larg al cuvântului, dacă-mi este permis să-l numesc «arhisuprarealism» pe care îl întâlnim în operele lui Boch, Bruegel, Dürer, Arcimboldo, Goya, Odilon Redon, Picasso, Dalí, Bacon… sau în literatură începând cu miturile grecești până la Kafka și Cioran. Aceștia sunt artiști care au reușit să exprime acel ceva ce aparține adâncurilor tainice și încâlcite ale inconștientului uman, artiști care au întrezărit fisurile interioare și accidentele ființei umane.”[5]

Publicat inițial în revista literară Književna republika din anul 2015, textul Emil Cioran – Ili dug »Kratkom pregledu obožavanja« (Emil Cioran – Sau datoria față de „Scurt tratat de admirație”) a fost reluat în volumul de memorii Labirinti sjećanja (Labirinturile memoriei) din anul 2018, unde portretul dedicat scriitorului român se află alături de portretele altor trei scriitori sau artiști importanți pentru lumea lui Dimitrije Popović, la fel și pentru spațiul cultural iugoslav, post-iugoslav ori cel european: Danilo Kiš, Ranko Marinković, Miodrag Dado Đurić.  

La fel ca în cazul oricărei întâlniri între două spirite cu anumite afinități (dincolo de care se află bineînțeles și o serie de diferențe), textul lui Dimitrije Popović este o oglindă dublă: privim cu ajutorul ei înspre lumea filosofului român, îl redescoperim, dar ne ajută în același timp să pătrundem și să-l descoperim pe Dimitrije Popović în universul său cultural din interiorul căruia își proiectează propria operă.

Îi mulțumim pe această cale pentru a ne fi acordat dreptul de a reproduce în acest număr atât portretul lui Emil Cioran cât și o parte din lucrările de artă legate de acest text, și, de asemenea, le mulțumim tuturor celor care au colaborat și contribuit la acest număr: profesori, academicieni, prozatori, poeți, graficieni, tehnoredactori și traducători. Într-o vreme în care politicile de distanțare socială afectează grav și sectorul cultural, ne bucurăm să fim împreună, și nu putem decât să punem numărul 2 al revistei Verso sub umbrela binevoitoare a întâlnirilor, fie ele virtuale ori reale, dar în orice caz, sperăm noi, roditoare.

 

[1] Aceste manuscrise au fost adjudecate în același timp de patroana firmei de curățenie care le-a găsit și de Universitatea din Paris. În anul 2008 justiția franceză a dat în cele din urmă dreptate patroanei firmei de curățenie, menționând că acestea „poate dispune în mod liber de ele”. Nu am reușit să aflu până acum mai multe despre soarta lor. În orice caz, ele nu sunt publicate.

[2] În anul 2000 Friedgard Thoma va publica o carte în care relatează, folosindu-se și de copii ale unor scrisori, povestea ei de iubire cu scriitorul septuagenar, cu titlul original Um nichts in der Welt (în ediția română: Pentru nimic în lume).

[3] În anul 2010 în colecția Istorii subterane îngrijită de Stelian Tănase este publicat volumul Cioran și Securitatea, cuprinzând o mică parte din fondul de documente care l-au privit în mod direct pe Cioran din Arhivele Serviciului Român de Informații și ale CNSAS-ului, documente catalogate la vremea lor ca strict secret.

[4] Informațiile de mai sus sunt conform lui Stelian Tănase, în cuvântul introductiv al volumului Cioran și Securitatea, Polirom, Iași, 2010.

[5] Dimitrije Popović: Retrospektiva 1966 – 2016, preluat de pe site-ul gkd.hr.

Bio sam vjerojatno dosta nježne dobi kad se dogodio moj prvi susret s Emilom Cioranom, doduše neizravan: pomalo raskupusana knjiga koju je moj otac često ostavljao na noćnom ormariću napola otvorenu, s čudnim naslovom, meni u to vrijeme puno previše apstraktnim, a time i misterioznim: Pad u vrijeme. Kasnije, kao student na Filozofskom fakultetu u Bukureštu, ponovno ću je pronaći u njezinu fizičkom obliku, a naslov ću joj doživjeti kao, da tako kažem, psihičku realnost. Odonda se neprestano susrećem s Emilom Cioranom. Možda je vrlina velikih pisaca da nam se prikazuju u različitim obličjima, u različitim fazama našeg života, da čuvaju za nas iznenađenja; s jedne strane ponovnim čitanjima i tumačenjima, s druge onim što će možda ostati nakon njihova prolaska: neobjavljenim djelima, dnevnicima, pismima, bilješkama, drugim riječima bilježnicama. Godine 1995., nakon smrti pisca, njegova životna partnerica Simone Boué pronaći će pod njegovim krevetom 34 bilježnice koje su sadržavale neobjavljene spise, međutim ne u obliku knjiga, verzija ili skica planiranih izdanja, već nešto drugo. Teško je točno reći što su te bilježnice koje obuhvaćaju razdoblje od petnaest godina (1957. – 1972.); u svakom slučaju, bile one stilske vježbe, traganja i produbljavanja tema i motiva, književnost ili filozofija, ispovijesti, terapija krikom, smiješkom i sarkazmom, one ostavljaju dojam mjesta slobode, slobode veće od one koja obično diše u „isplaniranim” knjigama. Jer u njih je ušlo svašta: od svakodnevnih trivijalnosti do meditacija ili aforizama o velikim temama, susjedi, odlasci na tržnicu, u muzeje, bilješke uz čitanje, posjet klaonici (!), telefonski brojevi prijatelja (koji ga često guraju u ulogu psihološkog savjetnika), duge šetnje seoskim područjima Francuske, odnosi s onima ostalima iza „zavjese”, odnosi s mutnom prošlošću 1930-ih i 1940-ih godina, smrt bliskih osoba, zatim prijatelji (često se spominju Ionesco, Michaux, Beckett) i neprijatelji – i mogli bismo tako nastaviti do u beskraj: pred životom Cioran stoji kao pred golemom knjižnicom: sve mu potiče znatiželju, sve ga intrigira i sve valja prelistati, uhvatiti u munjevite formule jezika. Cioranove Bilježnice obuhvaćaju u rumunjskom izdanju 952 stranice koje, unatoč tome što je riječ o intimnim zabilješkama, nenamijenjenim objavljivanju, možemo držati punopravnim dijelom piščeva opusa; ili makar njegovim reversom, dvojnikom. Jer za razliku od knjiga objavljenih za života, gdje u njegovu glasu osjećamo određeni pritisak i autorsku poduzetnost, u Bilježnicama Cioran nam se javlja – što je zapazilo više komentatora – više kao prijatelj.

No tih gotovo 1000 stranica zabilješki nisu jedina književna ostavština ovog filozofa rumunjskog porijekla: nakon smrti Simone Boué u podrumu koji je pripadao paru pronaći će se još 37 rukopisa. Ovaj put među njima su radne verzije već objavljenih knjiga, ali – još jedno iznenađenje – i drugih 18 još neviđenih bilježnica koje pokrivaju razdoblje 1972. – 1980. i čija je objava, čini se, poprilično neizvjesna.[1] Teško je reći prekida li se doista bilježenje ovdje ili su postojale ili postoje i druge bilježnice. Priča o kasnoj ljubavi između sedamdesetogodišnjeg pisca i mnogo mlađe Friedgard Thome[2] mogla je dovesti do prekida zapisivanja, pa čak i do kasnijeg uništenja nekih bilježnica.

Danas Cioran nije više „pisac bez biografije“: mimo bilježnica, prepiske, članaka u tisku, posljednje ljubavi koja je tek kasnije izašla na vidjelo, nazire se još jedan portret pisca sastavljen od doušničkih zabilješki raznih obavještajnih časnika, utjecajnih agenata, špijuna, suradnika – svi s precizno određenim zadaćama vezanima za tog filozofa.[3] Njihovi su izvještaji nadređenima mimo njihove volje postali biografija, književnost. Evo, dakle, tog „dežurnog skeptika jednog svijeta u opadanju“, kako je sam sebe nazivao, kao pravog književnog lika, nekako kafkijanskog, ocrtanog birokratskim rukopisom stonoge, malo preziranim, malo vabljenim, ovisno o razvoju političke situacije: „Pastir“, „Chiru“ ili „Ene“ – to su njegova kodna imena.

Ovo nije trenutak da podrobnije razmotrimo razloge zašto se Emila Ciorana najprije pratilo „u zemlji“, a kasnije „individualno“ (u inozemstvu)[4], zastat ćemo samo kako bismo jednim pomalo gorkim paradoksom podcrtali krhkost koja prati djelo ili dokumente koje jedan pisac ostavlja za sobom: dok su rumunjske komunističke vlasti, presrećući njegovu prepisku, spasile dio pisama upućenima obitelji, a špijuni iz njegova okruženja, i oni koji su motrili njegovu obitelj, nude nam informacije koje nam pomažu utvrditi njegov položaj u povijesnom kontekstu s više nijansi, francusko pravosuđe – ispravno i nepristrano – daje za pravo prvoj osobi koja pronalazi dokumente značajne kulturne vrijednosti da „njima slobodno raspolaže“, što dakako podrazumijeva i pravo da ih uništi. Ipak, preostaje nam da se nadamo da će tih osamnaest neobjavljenih bilježnica izaći na svjetlost dana i pronaći put k svojim čitateljima.

Kako god bilo, usuđujem se vjerovati da bi objavljivanje bilježnica Emila Ciorana (onih od 1957-1972) imalo odjeka i u Hrvatskoj i nadam se da će se takvo što jednog dana i dogoditi. Mogu također pretpostaviti da bi njihova objava razveselila i uglednog slikara i pisca Dimitrija Popovića, rođenog u Crnoj Gori, a koji živi u Hrvatskoj – umjetnika čiji su se putevi ukrstili s onim rumunjskog filozofa i na duhovnom planu, i u zbilji, kad su se upoznali u Parizu. O tom dvostrukom susretu pisat će i sam Dimitrije Popović, u tekstu koji predstavljamo u prijevodu na rumunjski u Versu – prvi dio u ovom broju, drugi u trećem broju časopisa.

Dimitrije Popović rodio se 1951. godine na Cetinju, nekadašnjoj prijestolnici Crne Gore. Nakon što je završio gimnaziju u rodnom gradu, upisao je Akademiju likovnih umjetnosti u Zagrebu, gdje je diplomirao 1976. godine u klasi profesora Šime Perića. Ostao je živjeti u Hrvatskoj, gdje živi i radi i danas. Prve svoje izložbe imao je na Salonu mladih na Cetinju, zatim u Italiji, u Bariju, i u Dubrovniku. Priznat od samog početka zahvaljujući moći svojih slika koje često uznemiruju, kombinirajući tanatičke elemente s erotičkim, ili prikaza sakralnog i profanog, Dimitrije Popović jedan je od takvih stvaratelja koji svojom vizijom pronalazi puteve kroz različite medije, i kao vizualni umjetnik i kao pisac: s jedne strane u slici, crtežu, grafici, kolažu, objektu, skulpturi, instalaciji, performansu, s druge u zbirkama eseja, romanima, pričama ili kratkim prozama. Do danas je održao više od sedamdeset pojedinačnih izložbi, a o njegovu je djelu napisano trinaest monografija i snimljeno petnaest dokumentaraca. Godine 1974. u Galeriji Alexander Braumüller u Parizu njegovi su radovi izloženi uz radove Salvadora Dalija, Ernsta Fuchsa, Leonora Finija, Matia KlarweinVictora Braunera (koji je također rođen u Rumunjskoj, a živio je u Francuskoj). Radovi Dimitrija Popovića naći će se uz one Salvadora Dalija i godine 1982., kad su Liberty Gallery i Universal Fine Arts of Washington pripremili zajedničku izložbu crteža i grafika što ih potpisuju ova dvojica umjetnika, u gradu Pforzheim u Njemačkoj. U Italiji izlaže više puta, godine 1982. u Palači Sormani u Milanu, s ciklusom crteža „Omaggio a Leonardo”, ali i u Rimu s nizom radova naslovljenim „Corpus mysticum” (prikazi razapinjanja Isusa Krista). Neovisno o tome u kojem se mediju izražava, pristup Dimitrija Popovića usko je povezan s poetikom nadrealizma. Taj pojam možda može zbuniti, a sâm ga Popović nastoji precizirati: „Kada govorim o nadrealizmu kao bitnoj značajki moga likovnog izražavanja, onda ne mislim na onaj, da ga tako nazovem, ‘bretonovski nadrealizam’, dakle kao ‘čisti psihički automatizam lišen bilo kakve estetske i moralne preokupacije’. Ne mislim ni na slikarstvo kao ilustraciju sna. Mislim na onaj nadrealizam u širem smislu riječi, ako ga mogu nazvati arhinadrealizam’, kojeg nalazimo u djelima Bocha, Brueghela, Dürera, Archimbolda, Goye, Odilona Redona, Picassa, Dalíja, Bacona… ili u literaturi od grčkih mitova do Kafke i Ciorana. To su umjetnici koji su znali izraziti ono što pripada tajnim i zamršenim dubinama čovjekovog nesvjesnog, koji su znali nazrijeti unutarnje pukotine i udese ljudskog bića.”[5]

Prvotno objavljen u časopisu Književna republika 2015. godine, tekst Emil Cioran – Ili dug »Kratkom pregledu obožavanja« uvršten je u knjigu memoarskih proza Labirinti sjećanja iz godine 2018, gdje se portret posvećen rumunjskom piscu nalazi uz portrete ostale trojice pisaca ili umjetnika važnih za svijet Dimitrija Popovića, kao i za jugoslavenski, postjugoslavenski ili europski kulturni prostor: Danila Kiša, Ranka Marinkovića, Miodraga Dade Đurića.

Kao u slučaju bilo kojeg susreta između dva duha određenih sklonosti (uz koje se naravno nalazi i niz razlika), tekst Dimitrija Popovića jest dvostruko ogledalo: uz njegovu pomoć motrimo svijet rumunjskog filozofa, otkrivamo ga, ali nam istovremeno ono pomaže da otkrijemo Dimitrija Popovića u njegovu kulturnom univerzumu iz čijeg središta kreira vlastito djelo.  

Zahvaljujemo mu ovim putem što nam je ustupio pravo da u ovom broju objavimo njegov portret Emila Ciorana, kao i dio umjetničkih djela vezanih uz taj tekst, kao što zahvaljujemo svima koji su surađivali i pridonijeli ovom broju: profesorima, akademicima, prozaicima, pjesnicima, grafičkim dizajnerima, prelamačima i prevoditeljima. U vrijeme kad pravila fizičke distance dovode u težak položaj i kulturni sektor, veselimo se što smo zajedno, i možemo drugi broj časopisa Verso samo smjestiti pod blagonaklonim kišobranom susreta, bili oni virtualni ili zbiljski, ali u svako slučaju, nadamo se, plodonosni.

 

Preveli: Goran Čolakhodžić i Ana Brnardić Oproiu

[1] Te su rukopise istovremeno prisvajali vlasnica tvrtke za čišćenje, čiji su ih djelatnici pronašli, i Sveučilište u Parizu. Godine 2008. francusko je pravosuđe dalo na kraju za pravo vlasnici tvrtke za čišćenje, napominjući da ona „može njima slobodno raspolagati”. Dosad nisam uspio saznati više o njihovoj sudbini. U svakom slučaju one ostaju neobjavljene.

[2] Godine 2000. Friedgard Thoma objavit će knjigu u kojoj pripovijeda, koristeći se i kopijama pojedinih pisama, ljubavnu priču sa sedamdesetogodišnjim piscem, pod izvornim naslovom Um nichts in der Welt (Nizašto na svijetu), u rumunjskom izdanju: Pentru nimic în lume.

[3] Godine 2010. u kolekciji Istorii subterane (Podzemne povijesti), koju je uredio Stelian Tănase, objavljen je i svezak Cioran şi Securitatea (Cioran i Securitatea), a koji uključuje mali dio fonda dokumenata koji se tiču izravno Ciorana pribavljenih iz arhiva rumunjske obavještajne službe i CNSAS-a (Nacionalnog centra za studije arhiva Securitatee), a koji su u ono vrijeme bili označeni kao strogo povjerljivi.

[4] Ove informacije donosi Stelian Tănase u predgovoru knjizi Cioran şi Securitatea (Cioran i Securitatea), Polirom, Iaşi, 2010.

[5] Dimitrije Popović: Retrospektiva 1966 – 2016, preuzeto sa stranice www.gkd.hr.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.

Înapoi sus